Am convins cativa prieteni mai “aventurosi” sa vina, si pe 27, am plecat. Pregatirile au fost succinte, in mare, telefoane cu niste prieteni din Sighetu Marmatiei care merg acolo destul de des si care stiu “mersul lucrurilor”. Am gasit si o pensiune care “stie romaneste” destul incat sa putem sa rezervam cazare (cam 40 EUR/noapte camera dubla), si dimineata pe 27 decembrie, am decolat.

Drumul pana la Sighet nu-l voi detalia, nu doar pentru ca nu e nimic spectaculos (in afara de cele o mie de serpentine de pe Dealul Gutinului) cat datorita faptului ca nu eram in cea mai buna forma dupa o zi de 26 de colindat de pomina si chiar prefer sa nu-mi aduc aminte. Dar lasam acele mici amintiri neplacute in urma si ajungem ia vama la Sighetu Marmatiei. La iesirea din UE!

Nota: daca dati pe viaMichelin, Google Maps, Yahoo Directions sau cam orice alt site sa va dea directii din Maramures spre Bukovel, va va trimite prin Slovacia sau prin Republica Moldova. Din anumite motive care-mi scapa, pentru ei nu exista punctul de trecere a frontierei de la Sighet. Dar va asigur eu ca exista.

Vama mi-a adus aminte de trecerile spre Ungaria din anii 90, doar ca mai rau, si mult mai putin fluida. Evident, granita dubla, atat Romania face controale, cat si Ucraina. La partea romana, ne-am pus in coloana si ne-am bucurat fiindca eram a 5-a masina inainte de vama!! Bucuria a durat cam 30 de minute, cand ne-am dat seama ca nu se misca nimic. Ei, dupa cam o ora, in final, ne-a bagat in vama. Cum functioneaza: se iau seturi de 6-8 masini si se baga in zona de control deodata. Si stai acolo pana vine cineva sa te intrebe de sanatate, de actele masinii, si de pasapoarte. Am stat si acolo vreo 10 minute, a venit vamesul, ne-a luat pasapoartele si dupa inca vreo 15 minute a venit cu ele inapoi. Dupa vreo 20-25 de minute in care ne-am delectat cu afisele mari din vama cu “Spune NU coruptiei”, “NU da spaga”, etc, ne-a dat drumul sa trecem spre Ucraina. Foarte misto, e un pod peste Tisa, reconstruit de cativa ani, dar care are o singura banda. Asa se explica seturile de masini, nu pot sa ia mai multe pentru ca dupa aceea blocheaza podul, si ceilalti sunt blocati la randul lor.

Trecem podul, si gata, suntem in Ucraina. Sau, ma rog, in vama ucraineana. Dam de caractere chirilice, si in rest, cam la fel ca la noi, cu mai putine postere color.

Sa nu uit. Toata lumea ne-a spus regula informala: “leul in pasaport, si 5 lei la vama pe masina”. Dar noi suntem oameni care citesc afisele, asa ca am luat in serios indemnul patriotic “nu da spaga”, si n-am pus leul. Si totul a fost ok pana ajungem la ucrainieni in vama, si ne ia actele. Si dupa ce verifica pasapoartele, se uita la actele masinii, intreaba daca e prima data cand trecem, iar la raspunsul afirmativ, ii zice soferului (nu eram eu, din fericire, apropo de povestea cu colindatul din 26!) ca trebuie sa plateasca 5 lei, pentru “inregistrarea” masinii. Evident, nu tu o chitanta, orice, pur si simplu, trebuie. Sincer, mai simplu asa, pentru cetatenii ca noi, care stiu doar sa citeasca afise si au impresia ca se poate si fara. Dar nu, abstinenta de la coruptie e o practica inacceptabila in zona.

Dupa inca ceva mici probleme cu vama (actele masinii nu erau ele tocmai in regula - soferul compusese, printase si stampilase dimineata in Cluj o imputernicire de pe firma pe care era masina) ne-au lasat in final sa intram in Ucraina, cu mentiunea ca daca ne opreste politia, mai bine sa zicem ca nu mai gasim procura de la masina decat sa le aratam documentul pe care-l facusem. Cred ca si-au dat si ei seama ca nu suntem nici hoti de masini, nici mici traficanti de frontiera dupa schiurile inghesuite in masina si pozitiile evident incomfortabile ale pasagerilor din spate (unul fiind eu – nu era placut deloc, apropo de colindatul din 26…).

Si ajungem in Ucraina! Chiar dupa vama, un mic orasel/sat unde ne oprim sa schimbam bani la o banca. Aici inca lumea vorbeste romaneste, asa ca ne-am descurcat destul de ok. Dupa sat, prima portiune de 2 km: piatra cubica, doua treceri de cale ferata, si 4 oameni panicati ca in ritmul acela ajungem la ski in doua zile.

Dar dupa cei 2 km, dam in drumul national H 09 (a se citi “N 09″) care urma sa ne duca pana in statiune – vreo 100 km. Drumul a fost chiar ok, cam cum sunt drumurile judetene in Romania, sau cum erau cele nationale acum 10 ani. Dar foarte frumos. Practic, am urcat pe valea Tisei, pana aproape de izvor. Ce a fost interesant de vazut a fost ca din cand in cand aveau posturi de control cu politie si bariera, unde te opresc si te intreaba de sanatate, familie, pasapoarte si actele masinii.

Mergem asa cei aprox 100 km, si ajungem la un indicator mare, Bukovel stanga, 8 km. Un drum nou nout, frumos, care ne duce pana in statiune. Statiunea – nou-nouta. Cabane aliniate pe randuri, unele cu acces direct de pe partie, parcari imense la baza partiilor, multe telescaune, totul mirosea a nou.

Ne oprim, intrebam de satul unde trebuia sa ajungem (Palyanitsa) si mergem inca aproximativ 1 km, la pensiunea “Marlena”. Ajungem la pensiune, intrebam de cazare, da Natasha din cap (am aflat mai tarziu ca o chema Natasha) si o cheama pe Ileana, una din cele doua jumatati ale patronatului, care vorbea romana. Si ne arata camerele – camere chiar ok, cabana din lemn, baie proprie cu dus si tot ce trebuie), si mergem sa mancam ceva. Evident, meniul numai in chirilice, asa ca depindem de cineva care vorbeste romana sa ne explice ce am putea manca. Vine o doamna bilingva, ne explica, mancam o ciorba, bem o bere bastinasa, platim foarte putin, si ne punem sa dormim un pic, pentru ca spre seara sa iesim sa vizitam statiunea.

Seara iesim in statiune sa ne plimbam. O statiune chiar misto, se lucra de zor in multe locuri (sezonul de varf incepea in 29, cu doua zile inainte de Craciunul dupa calendarul gregorian – Ucraina e pe acel calendar) si peste tot, doar indicatoare in ucraineana/chirilice. Asa ca, ajungem la un mare complex luminat (de fapt, o mare parcare), unde la parter aveau un super club, un pub, receptie, garderoba si un Huka bar- un local de fumat narghilea/huka/shisha (acelasi lucru).

Ne-am pus la pub, si a venit chelnerita, si la intrebarea “do you speak English?”, raspunsul “So and so”! Si meniul, in chirilice. Dupa ce ne chinuim putin sa intelegem ce vrem sa comandam, isi aduce aminte chelnerita ca de fapt au meniu si in engleza, ni-l aduce, si rezolvam. Scorurile aici, in schimb, mai serioase, nu chiar scoruri de Austria la ski, dar oricum, mult mai mari decat la pensiune la noi. Ei, asa sunt statiunile de fitze din Ucraina. Mancarea, chiar slabuta. Evident, nu a fost cea mai senzationala experienta, pana la final cand, alaturi de nota, chelnerita a facut un gest care a meritat toti banii. Ne-a lasat acest bilet in mapa cu nota:

Ziua urmatoare am mers la ski. Dimineata am mers, ne-am luat ski pass-ul. Preturile la ski pass, chiar decente:

O zi: 280 Hruvii (aprox 28 EUR). Daca iei biletul pana la 9 dimineata, e doar 200 Hruvii (aprox 20 EUR).

Pe doua zile, cum ne-am luat noi, era 510 Hruvii, deci cam 51 EUR.

Alte detalii despre ski:

- multe partii, de toate culorile (negre, rosii, albastre).

- partii in general destul de scurte, intre 1-2 km

- altitudine mica – toata statiunea e intre 900 si 1360 m altitudine

- tunuri de zapada pe toate partiile, astfel ca sezonul e astfel mai lung.

- 16 telescaune, aproape toate noi (de 4 persoane)

- nu am stat la cozi, maxim cred ca am stat 3 minute. Dar a se retine ca eram in timpul saptamanii, si nu in full sezon la ei.

- pe partii e obligatoriu sa porti casca!!! E primul loc unde nu te lasa sa urci pe scaune fara casca de protectie. Pentru prima data, am schiat si eu cu casca.

- daca vrei sa mananci pe partie, nu miza pe limba engleza, ca e putin probabil. Sau pe meniuri in engleza. Tot putin probabil. De obicei, raspunsul in locurile “de fitza” la “Do you speak english?” va fi “So and so” dar de fapt nu vorbesc engleza, iar in locurile de nefitza, raspunsul va fi “Ucraini”. E distractiv, oricum.

Cateva poze:

Despre intoarcere, nimic spectaculos, atat ca la vama ucraineana ne-au cerut din nou cei 5 lei pentru “inregistrare”. Asta este, ce sa-i faci…

In concluzie, Bukovel e o experienta foarte misto. O recomand, atat pentru ca e altceva, dar si pentru ca, la nivel de ski, nu se compara cu nimic din Romania. Ca preturi, nu e super ieftin, dar e chiar rezonabil. SI cu putina rabdare si o atitudine pozitiva, devine ceva frumos.

Edit 13/01: vorbind ieri cu niste amici, si povestindu-le de experienta de la Bukovel, mi-am adus aminte de un lucru foarte surprinzator, si foarte placut pe care l-am descoperit: in Bukovel nu se fuma niciunde inauntru. Nici in baruri, nici in restaurante, niciunde. Nu stiu daca e o lege pe tot teritoriul Ucrainei, dar in Bukovel, poti sa mananci fara sa te afume altceva decat mirosul de mancare.

Pentru alte recomandari, numere de telefoane, etc, dati un semn. Si enjoy the ski!

Pentru cei care nu stiu despre ce e vorba, pe scurt: un suporter a intrat pe teren, i-a dat un pumn din spate unui jucator de la Steaua, a pornit mai departe si s-a lovit ca in filmele cu batai de un alt jucator de la Steaua – Martinovic. Pana aici, totul bine, dar dupa aceea, suporterul era la pamant, iar Martinovic se vede clar cum merge si doar din greseala, sau pentru ca suporterul s-a tras putin la o parte, nu i-a dat un picior cu toata forta in cap. Mai multi stelisti l-au atacat pana la urma, cumva echipele de securitate l-au salvat pe suporter, iar arbitrul i-a eliminat pe Martinovic si pe inca un jucator de la Steaua. Destul de normal. Ce nu e normal e faptul ca acest om a devenit un erou national.

Filmarea este disponibila pe youtube – cele mai elocvente imagini sunt chiar intr-un video de elogiere a marelui erou national Martinovic:

Pe mine m-a socat felul in care acest Martinovic a fost glorificat. “Eroul de la Ploiesti”, “razboinicul”, “capitanul”, etc. Chiar si suspendarea automata de o etapa pentru un cartonas rosu le-a fost ridicata jucatorilor de la Steaua.

Ma intreb: doar mie mi se pare ca actiunile stelistului nu au fost doar de aparare, ci au devenit cel putin la fel de salbatice ca ale suporterului? In prima faza, cand cei doi sar, pot sa accept ca era auto-aparare. Dar cand vad cum da sa-i dea un picior in cap suporterului, imi pare un comportament salbatic, pe care nu pot sa-l aprob, daramite sa-l elogiez. Ma gandesc ce se intampla daca il lovea drept in cap? Daca ii spargea fata suporterului? Daca il omora? Oare mai ramanea erou?

Mi se pare inacceptabil sa glorifici un asemenea caz. Da, l-a aparat, bun. E erou. Dar in momentul in care te tabaresti asupra unui om aflat la pamant cu intentii aproape criminale, eroismul devine salbaticie.

Evident, aceasta problema intra in contextul temei majore a Romaniei – lipsa unei busole care sa ne ajuta sa identificam valorile reale. Valorile morale.

De fapt, e o sarbatoare. In Transilvania, Iluminatia e ceva cu adevarat deosebit. Cimitirile sunt cu adevarat niste palate de lumina. Lumina lumanarilor picteaza forme ciudate pe copaci si pietre funerare iar forfota oamenilor anima acest loc de obicei tacut si sobru. Casa umbrelor si a durerii devine, pentru o zi, cea mai vie parte a orasului.

In fiecare an merg de Iluminatie in Cimitirul Central (Hazsongard) din Cluj. Este ceva incredibil. Familii intregi stau in jurul mormintelor celor dragi, povestind, aducandu-si aminte de diverse intamplari, razand, bucurandu-se de fapt de viata celor care nu mai sunt. Implicit, bucurandu-se de propriile vieti. E o sarbatoare a vietii, sub pretextul amintirii mortii. E paradoxul in cea mai frumoasa forma a sa.

Cateva elemente dragute:

1. Cea mai misto familie din Cimitirul Central, cea mai calda, cea mai plina de viata, este o familie de tigani, a caror membri ai familiei sunt inmormantati undeva chiar langa drumul principal de urcare prin cimitir. Deja de cativa ani ii vad, si sunt incredibili. Tigani adevarati, imbracati corespunzator, razand, plangand, vorbind. Si cel mai important, sarbatorind familiile lor. Dar, pe langa asta, ce ma frapeaza, este ca sunt singurii care mereu au o masa pe marginea aleii, unde-i invita pe toti trecatorii (da, pe toti) sa bea un cognac, un pahar de vin, un suc, orice, doar sa li se alature in sarbatorirea celor plecati. Mi se pare ceva extraordinar de frumos. Eu nu am baut cognac, dar tin minte, eram cu mama mea, si trecand pe-acolo, le-am zis ca alcool nu bem, dar un ceai tot luam. Si bineinteles, ne da cate o doza de lipton rece, nicidecum ceaiul fierbinte la care visam amandoi. Ei, erau bogati, ei beau Lipton Si voiau sa imparta cu noi.

2. Am fost in Sighet acum cateva saptamani, si vorbind de Iluminatie, ni se spune ca prin satele din jur Iluminatia se intampla in diverse zile din perioada pre-1 noiembrie. Motivatia e foarte simpla: la Iluminatie trebuie sa vina preotul. Neavand fiecare sat propriul preot, s-a gasit metoda prin care in fiecare sat, preotul arondat sa vina intr-o anume zi. Si astfel, ceva foarte practic si “pamantean” a devenit o traditie, la fel de naturala precum Pastele sau Craciunul.

Voiam sa merg pe acest munte de cand am condus prin Cheile Bicazului anul trecut (am scris articolul acesta atunci – in engleza). Asa ca ne-am hotarat cu niste prieteni sa mergem pe weekend acolo. Eu am condus dinspre Bucuresti, urmand ca prietenii mei sa vina de la Cluj si sa ne intalnim la Durau – unde urma sa ne si cazam.

Drumul de la Bucuresti e lung, rapid, dar anost. Cel putin pana la Piatra Neamt, de unde drumul intra in munti, si dupa Barajul de la Bicaz incepe sa serpuiasca in jurul lacului omonim. Cand am mers eu, am prins un apus de soare incredibil, unul din cele mai frumoase pe care le-am vazut vreodata, si am putut sa-mi exersez talentele de fotograf cu varful Toaca (pe care urma sa mergem) ridicandu-se semet deasupra Lacului Bicaz.

Dupa acest apus superb, am ajuns la Durau, am baut o bere in singurul bar deschis din statiune (un mic ABC de fapt, ca in rest statiunea e moarta), si dupa ce a venit si echipa de la Cluj, ne-am culcat cu planurile pentru ziua urmatoare.

Ziua urcarii a fost o zi lunga. Traseul este destul de lung – ne-a luat vreo 10 ore – cu o diferenta de altitudine de 1200 metri. Dar, desi e un efort mare, a fost relativ usor. Urcarea merge in etape, sunt obiective frumoase pe traseu, si peisajele iti taie respiratia.

                                                                                               Prima iesire din padure, un peisaj incredibil

                                               Cusma Dorobantului – o formatiune foarte frumoasa la urcare

                         Iesirea din padure, o flora atipica pentru muntii Romaniei , cu tufisuri mici si dese

                                               Privelistea de pe platou – superba

Dupa ce am mers o vreme pe platou, am pornit “ascensiunea” finala spre varf, un traseu despre care stiam ca e accesibil, avand o serie lunga de scari pana in varf. Ei, scarile acelea erau putin vechi si subrede, asa ca am decis sa o luam pe langa.

                                               Scari rulante (la vale)

                                               Un indicator foarte frumos, ce bine-ar fi sa nu uitam..

                                               Priveliste din varf

                                               Pete de culoare

Dupa ce ne-am pozat sus si am stat la picnic, am coborat din varf si am continuat pe traseu, spre cabana Dochia. Un traseu foarte frumos – fiind pe platou, aveam o priveliste superba de 360 de grade, cu Toaca in spate ca un axis mundi pentru orientare. Formatiuni superbe, stanci, si multa culoare.

                                               Stiu, sufletul de artist nu-l pot ascunde

Am ajuns dupa la Cabana Dochia, unde, bineinteles, am baut o bere. O priveliste frumoasa, si o imagine foarte neobisnuita din interiorul cabanei, uitandu-te spre iesire ai fi avut impresia ca iesirea e direct in prapastie

                                               De data asta, o dira de culoare, nu doar un punct

Am inceput dupa aceasta coborarea. La intrarea in padure, ne-am luat la revedere de la Toaca si privelista de pe platou, urmand sa coboram pe alt traseu si sa vedem si cascada Duruitoarea.                                                Daaa…sunt un artist, stiu, am lamurit-o la omida…

                                               Farewell, goodbye, auf wiedersehen, haipa

                                               Cascada Duruitoarea, prima privire

La cascada, am hotarat sa fiu viteaz, si sa catar peretele de piatra, pentru a ajunge la terasa intermediara. Bineinteles, eu cu bocanci, incep sa urc, ma asigur ca am priza buna, fac pasi inceti, sigur, si cum ma simt eu provocat si totusi mandru de curajul meu, vad ca vine un tinar de-al locului, in slapi, merge pe lateral, trece pe langa mine, si sarind ca o caprioara, ajunge la terasa. Mai vin vreo 3 persoane, care vazusera poteca din lateral, trec sus, si eu stau suspendat pe perete, simtind cum trec instant de la mandrie la ridicol.. a fost chiar amuzant. Radeam ca imediat urmau sa vina oameni in carje si cu scaune cu rotile, pentru a ma umili de tot. Dar le-a aratat eu ca sunt curajos, bagandu-mi capul sub apa cascadei, si totul a meritat.

                                               Yup, viteazul de mine…

In concluzie, un traseu superb. Recomand cu multa caldura. Privelisti incredibile, stanci, cascade, apa, merita cu prisosinta. Si recomandarea mea…daca mergeti acolo, mergeti pe traseul care ocoleste Toaca prin stanga, urmand ca la coborire sa ajungeti la Duruitoarea. Altfel, cred ca ar fi mult mai dificil.

Din punct de vedere cultural si educational, cred ca este cel mai bun muzeu din Romania. Este extraordinar de bine construit si contine enorm de multa informatie cu care usor poti sa-ti pierzi ore in sir, mergand dintr-o celula in alta. Marele merit al Anei Blandiana si al Fundatiei Civice (ei au realizat acest muzeu) este ca au reusit sa structureze aceasta informatie intr-o forma relativ usor de urmarit si redand, per ansamblu, esenta a ceea ce a insemnat aceasta tragedie de 45 de ani pentru istoria Romaniei, si nu numai. Mai multe nu e cazul sa povestesc, doar vreau sa reiterez convingerea mea ca vizita la acest memorial ar trebui sa devina obligatorie pentru elevii din Romania. Aceasta veche inchisoare, acest memorial al comunismului, trebuie sa devina una din armele principale in lupta impotriva uitarii trecutului.

Mai vreau doar sa fac referire la celula care m-a impresionat cel mai mult – celula poeziei. Aceasta celula e tapetata cu poezii concepute de detinuti. Detinutii transmiteau aceste poezii batand codul Morse in pereti, pentru ca ceilalti sa le poata “asculta”. Astfel, in acel colt de iad care era inchisoarea, razbatea o lumina, o licarire, daca nu de speranta, macar de viata. De umanitate. Am facut cateva poze cu unele poezii, poezii care m-au cutremurat. Poezii care imi dau fiori…

Ca o incheiere scurta: oare cati din actualii lideri politici din Romania au vizitat acest muzeu recent?

So, I now have a phone. A cool one. Touchscreen. Slick. Aluminum casing. Tons of apps. I can measure distances. I can pretend to drink beer (yes, the iBeer is there). I can prepare a pushup schedule to get to doing 100 pushups. I can place it on the car dashboard and have GPS with Google maps (slight problem when you’re driving abroad and haven’t downloaded the maps for the country you’re visiting in advance…data roaming is expensive). I can play ‘memory trainer’. I can have apps giving me taxi numbers. I can use the phone to identify the song on the radio. What a phone.

Just two “minor” setbacks:

1. This phone cannot sync tasks and notes with Outlook. And more than that, there’ s no proper task manager app. One I can add reminders, snooze, dismiss, etc. I found some app I thought would help, and I ended up with duplicate contact records and with all the facebook events (birthdays and all events I am invited to) on my Outlook and phone. Not good… I am so nostalgic of my previous Nokia phone…or my BBerry, or my Motorola, or Sony Ericsson, of pretty much every phone I had since 2004!!!

2. Even the stuff it syncs, it only syncs via the USB cable. This phone does not sync via Bluetooth. OK, maybe the phone does, the HTC Sync app does not!!!

Overall, a gret gadget. Fun, practical, useful. But if you want productivity, and you’re used to the Microsoft world (and no, there’s no better alternative yet!) this does not help. So I’m back to my paper agenda, writing down the things I need to do daily. Back to the roots.

Thank you Google for the Android, but for now, I am sticking to my previous favorite Android:

Dupa mai mult de o luna, vinerea trecuta, primesc un telefon de la un prieten care locuieste in fostul apartament al familiei (unde inca mi-e alocat buletinul) intrebandu-ma ce am facut, pentru ca ma cauta politia la usa. Evident, am ramas cel putin surprins, crezand ca e vorba de o gluma. Dar insista, spunand ca sunt doi politisti langa el care intreaba de mine. Atunci intreb: “da’ ce-am facut?”, si imi raspunde “ceva amenda”. Atunci am inteles ca de fapt era vorba de amenda de parcare din Bucuresti, pentru care au trimis doi ofiteri, ca doar prin posta normala era greu sa o trimita. Cine se mai mira de eficienta aparatului administrativ?

Trecem peste asta, vineri ma intalnesc cu amicul meu, imi da amenda, si imi planific sa platesc amenda in decursul celor 48 de ore astfel incat sa pot plati doar jumatate din suma. Aaa…asa ajungem la prima intrebare existentiala:

in amenda se spune ca trebuie platita in 48 de ore. Dar nu se specifica daca cele 48 de ore sunt in zile lucratoare sau 48 de ore indiferent?

Aceasta intrebare m-a pus pe ganduri. In consecinta, am spus ca nu risc si ca voi plati prin Internet Banking in weekend. Zis si facut, ma duc pe aplicatia de Internet Banking a bancii mele, si vad ca pentru a plati in contul de “Trezorerie” mentionat in amenda, trebuie sa ma duc la sectiunea “plati buget”. Si acolo, mi se cere un camp “Cod fiscal”, care nu apare niciunde in instructiunile de plata. Plus ca in instructiuni spune ca pentru plata, trebuie trimisa chitanta prin posta catre Sectorul 6, Bucuresti. Pai domnule, daca platesc prin Internet Banking…chitanta????

In contextul imposibilitatii platii prin Internet, am decis ca raspunsul la intrebarea celor 48 de ore este: “lucratoare”, si am hotarat sa urmez celelalte optiuni de plata din amenda. Si singura care imi suna accesibila era la “Casa de economii si consemnatiuni (CEC)”. Intru luni in intalniri, si evident, doar la 4:30 PM vad reminderul cu plata amenzii. Panica, ma uit sa caut CEC, si vad ca toate se inchid la 4:30 PM, cu exceptia principalei sucursale din centru, care e deschisa pana la 5:30 PM. Imi termin supa, ma sui in masina si fug la CEC. Ajung acolo, ma pregatesc pentru trimiterea de la un ghiseu la altul, ca sa am surpriza chiar si asa. Doamna de-acolo imi spune, cu nonsalanta “la posta, ca la noi nu se platesc amenzi”. Evident, stupefiat, raspund: “pai cum nu se platesc, aici scrie clar ca la CEC”. se uita plictisita, si spune “noi nu mai avem convetie pentru amenzi de vreo 5-6 ani, o fi vreun formular neactualizat. La posta”. Inspir, expir, ma calmez, si plec.

Ma duc la posta. Ajung la ghiseu, si o intreb pe doamna de-acolo: “Trebuie sa platesc o amenda. Pe internet nu pot, la cec nu pot, m-au trimis la dvs”. Se uita doamna la amenda, si spune: “nu stiu, in principiu la ghiseul 3 se poate plati, dar aveti nevoie de codul fiscal”. Problema de la Internet revine! CODUL FISCAL! Pe amenda nu apare niciunde. Spune doamna: “pai sunati la ei, sa va dea codul fiscal”. Evident, pe amenda nu apare nici un numar de telefon la care sa sun. Amabila totusi, doamna imi spune: “mergeti la ghiseul 3, poate va accepta si fara cod fiscal”. Multumesc, si ma duc la ghiseul 3 sa vad daca ma lasa sa platesc. Evident, nu. Se uita si doamna la amenda, dar nimic. Nu gaseste nici ea codul fiscal, asa ca a trebuit sa ma recunosc infrant si sa plec fara a plati amenda.

Intrebarile existentiale nr. 2-4:

Daca ti se trimite o amenda pe care sa o platesti, nu ar trebui sa-ti spuna cum sa o platesti?

Daca nu am putut-o plati in termen util, pentru ca nu am cum sa o platesc, tot se considera ca cele 48 de ore au trecut si trebuie sa o platesc integral? Chiar si asa, cum o platesc integral???

Daca trimiti o amenda, nu ar trebui sa pui un numar de telefon de contact pentru intrebari?

Voi incerca sa revin cu update pe masura ce ma apropiu de o solutie

Bun, am decis, ne-am adunat o mica trupa si am plecat de vineri seara, cu ideea explicita de a face un traseu mai serios sambata. Evident, plecarea programata pentru vineri la ora 6-7 a devenit ora 9, ne-am oprit sa cinam undeva pe drum, asa ca  am ajuns sus la 12 noaptea (nu sunt multi kilometri, dar drumul e drum de off-road serios sau, in cazul nostru, drum de viteza a 2-a maxim). Am ajuns, am baut doua beri si-o sticla de vin, si ne-am culcat. Si dimineata, la prima ora, inca dormeam. La a doua ora ne-am trezit, la a 3-a am mancat, asa ca la 12 am ajuns pe traseu. Dupa indelungi consultari, am decis sa facem un traseu care sa includa Focul Viu, Piatra Galbenei, Cheile Galbenei si Cetatile Ponorului (doar balcoanele). Asa ca am purces.

De la Glavoi pana la Focul Viu e drum chiar scurt, in nici jumatate de ora am ajuns la ghetar. Totusi, stiind din legende ca la ora 14:00 soarele bate exact pe ghetar, am hotarat sa urcam pana la Piatra Galbenei si sa ne intoarcem pe ora 14 la ghetar pentru momentul mult asteptat.

Ajunsi sus, din nou, acea priveliste incredibila de care doar acolo te poti bucura. Cuvinte…cam degeaba, asa ca las pozele sa vorbeasca, evident, intercalate cu ceva tentative de-ale mele de a ma juca cu efectele din aparatul foto

Coborand inapoi spre Focul Viu, am ajuns acolo si ne-am bucurat sa vedem cum Soarele se aliniaza spre ghetar… se apropie, si, intr-un final, razele soarelui lovesc fix cu 1 metru inaintea ghetarului, luminand superb podeaua, si neatingand deloc gheata.

Bun, ne-am prostit putin si cu frigul din pestera (a se intelege a face cerculete de aer pe curentul ascendent din pestera) si pe la 14:30 am pornit pe traseul Galbenei, cu speranta de a-l facem in timp util si de a nu lasa sa ne prinda frigul pe-acolo.

Am ajuns in Poiana Florilor, unde ne-am oprit sa mancam ce ne-am pus la pachet si niste mure de pe traseu, ne-am pierdut putin, si pe la 16 am plecat spre Chei, unde am intrat pe la 16:30.

Ce sa spun de Cheile Galbenei – este un traseu superb, putin dificil (mai mult dificil daca nu vrei sa intri deloc prin apa) dar foarte interesant. Aparent, noi am facut traseul putin diferit fata de traseul normal, asa ca la urcare pe chei eram singuri.

Pe inceputul traseului, in partea de final a cheilor (noi o luaseram invers, dinspre final spre izbuc) sunt destul de multe zone de lanturi, unde trebuie sa mergi suspendat pe unele lanturi, deasupra apei, pentru a te proteja de apa. Nu pretind ca era marele hau dedesubt (erau oameni care mergeau prin apa) dar e totusi un traseu solicitant, dupa cum puteti deduce voi din poze.

La final in schimb am dat de o zona dificila, unde am avut mici probleme si nu am mai reusit sa evit alunecarea in apa (asa e cand nu prea te ai cu cataratul pe stanca…va trebui sa mai exersez in directia asta).

Dupa ce am trecut de partea de final, am inceput sa urcam. Si am ales sa urcam prima parte chiar prin pestera, pe langa rau, urmarindu-l pana in locul unde stiam ca iese dupa stanca. A fost o experienta foarte interesanta, eram 4 care bajbaiam prin intuneric doar cu o frontala, pe o panta mare si pe un calcar umed. Evident, si pe un frig de-ti intra pana la oase. Cand am iesit in schimb, o placere. Cald, un peisaj superb, stanci, apa, mirific de-a dreptul.

Si tot urcand, am ajuns la Izbucul Galbenei. Ca un izvor mare, o balta de apa care pare atat de linistita, dar care a generat, in fond si pana la urma urmei, acele chei pe care tocmai le urcasem cu atata efort. Evident, ca un caine, am vazut apa si-am inceput sa beau de-acolo, contrat sfaturilor unor prieteni – ceilalti s-au abtinut. “Ce pot sa patesc”, mi-am zis eu, “daca asta nu e apa curata, care e?”. Ei, se pare ca eu m-am inselat, si ceilalti au avut dreptate, ca dupa 36 de ore, inapoi la Cluj, m-a luat o toxiinfectie alimentara de toata frumusetea, ajungand sa stau pe antibiotice o intreaga saptamana (am ales sa evit referirile la momentele “placute” din primele zile). Dupa acest episod, m-am interesat mai mult, si am aflat de fapt care e circuitul apei prin Padis, si cum de fapt acel izbuc aduce apa din toata zona, apa care uneori e la suprafata (prin Ponor) si alteori chiar la suprafata in Glavoi. Da…parca nu ma mai mir atat de tare ca am facut acea toxiinfectie.

Revenind la traseu, dupa ce am trecut de izbuc, am pornit pe poteca in sus, in continuare, spre a ajunge inapoi la Glavoi, pe un traseu care s-a dovedit extenuant. Mult mai lung decat parea, am ramas si fara apa, si ne-am si mintit singuri cu harta, crezand ca suntem mult mai sus decat eram cu adevarat, asa ca de-abia mai puteam urca. Acest chin a durat pana cand am ajuns la Avenul Bortig, unde am stiut ca am ajuns in varf, si de-acolostiam ca va fi mai usor.

Evident, nici de-acolo nu a fost atat de usor, dar mai placut, am trecut pe la balcoanele de la Cetatile Ponorului, si intr-un final, pe la 7:30 seara, am ajuns la Glavoi, la o bere, o placinta si multa apa.

Seara, am baut un pahar de vin, am picat de somn, iar dimineata am pornit incet inapoi spre Cluj. Am decis sa ne intoarcem prin Poiana Horii si pe la Fantanele, o decizie foarte inteleapta, pentru ca si drumul e mai bun, si, mai important, am si dat de un zmeuris incredibil, cu cea mai buna si multa zmeura pe care am vazut-o vreodata.

Cateva concluzii:

1. Padisul e unul din cele mai incredibile locuri!!!!

2. Apa de izvor e buna, nu cea de izbuc!