cine n-are batrani, sa-si cumpere

Posted on April 26, 2010

2


Oricat ar suna de cliseu, acest titlu mi se pare foarte potrivit astazi.

De o saptamana vreau sa scriu acest articol. Acum o saptamana a fost ziua bunicului meu. Ar fi implinit 96 de ani. A fost primul an cand el n-a mai fost langa noi, cand n-am baut un pahar de visinata cu el la masa de pe strada Horea. Dar m-am gandit mult la el pe 19 aprilie. Am fost la cimitir, si dupa aceea, cu mama mea, am mancat o pizza, asa cum ii placea lui cu ocazia evenimentelor deosebite. Am mancat o pizza, si am zambit gandindu-ne ce om linistit, calm si pozitiv era. Am invatat atat de multe de la el, am ras de atatea ori la glumele lui, m-am simtit de atatea ori rusinat cand imi atragea atentia asupra lucruri pe care le faceam si care “nu era frumos” sa le fac, incat imi dau seama ca prezenta lui a contribuit mult la formarea mea ca om. Era, pana la sfarsitul lui septembrie, stalpul vietii mele. Orice se intampla, el era acolo. Neschimbat, in casa in care mi-am petrecut o mare parte din copilarie. Era locul in care ma simteam cel mai “acasa” din lumea aceasta.

Dar toate trec. Si se schimba. Si ceea ce credeam ca e etern se dovedeste a fi efemer. Timpul trece necrutator, chiar si pentru cei pe care i-am perceput ca nemuritori. Azi am descoperit din nou acest lucru. Am fost la inmormantarea unuia dintre cei mai buni prieteni ai bunicului meu. Zambeam singur amintindu-mi cum stateau cei doi batrani, in fiecare sambata la pranz, la un pahar de visinata si o punga de fornetti, si dezbateau problemele lumii. Cum glumeau unul cu altul, cum se contraziceau subtil, cum se ironizau prieteneste si cum imi aratau mie, un rebel puber, adolescentin sau revolutionar, ce inseamna o prietenie adevarata. Pana in ultimul moment, au fost prieteni. Prieteni adevarati. Iar in tot acest timp, eu ma simteam mic, pe langa oameni atat de mari la suflet.

Astazi, m-am simtit de parca bunicul meu a murit din nou

Posted in: filozofii, romana