I Love Apuseni – Cheile Galbenei si apa aproape potabila

Posted on October 9, 2011

0




A trecut ceva vreme de cand n-am mai scris, dar incerc totusi, acum, sa-mi revin. Asadar, incep cu o postare inceputa la final de august, dar de care nu m-am mai ocupat pana acum. Din nou, despre Padis, despre o excursie facuta in a doua jumatate a lunii august, cu scopul de a face o tura mai serioasa si de a acoperi si traseele pe care nu le-am facut pana acum.

Bun, am decis, ne-am adunat o mica trupa si am plecat de vineri seara, cu ideea explicita de a face un traseu mai serios sambata. Evident, plecarea programata pentru vineri la ora 6-7 a devenit ora 9, ne-am oprit sa cinam undeva pe drum, asa ca  am ajuns sus la 12 noaptea (nu sunt multi kilometri, dar drumul e drum de off-road serios sau, in cazul nostru, drum de viteza a 2-a maxim). Am ajuns, am baut doua beri si-o sticla de vin, si ne-am culcat. Si dimineata, la prima ora, inca dormeam. La a doua ora ne-am trezit, la a 3-a am mancat, asa ca la 12 am ajuns pe traseu. Dupa indelungi consultari, am decis sa facem un traseu care sa includa Focul Viu, Piatra Galbenei, Cheile Galbenei si Cetatile Ponorului (doar balcoanele). Asa ca am purces.

De la Glavoi pana la Focul Viu e drum chiar scurt, in nici jumatate de ora am ajuns la ghetar. Totusi, stiind din legende ca la ora 14:00 soarele bate exact pe ghetar, am hotarat sa urcam pana la Piatra Galbenei si sa ne intoarcem pe ora 14 la ghetar pentru momentul mult asteptat.

Ajunsi sus, din nou, acea priveliste incredibila de care doar acolo te poti bucura. Cuvinte…cam degeaba, asa ca las pozele sa vorbeasca, evident, intercalate cu ceva tentative de-ale mele de a ma juca cu efectele din aparatul foto

Coborand inapoi spre Focul Viu, am ajuns acolo si ne-am bucurat sa vedem cum Soarele se aliniaza spre ghetar… se apropie, si, intr-un final, razele soarelui lovesc fix cu 1 metru inaintea ghetarului, luminand superb podeaua, si neatingand deloc gheata.

Bun, ne-am prostit putin si cu frigul din pestera (a se intelege a face cerculete de aer pe curentul ascendent din pestera) si pe la 14:30 am pornit pe traseul Galbenei, cu speranta de a-l facem in timp util si de a nu lasa sa ne prinda frigul pe-acolo.

Am ajuns in Poiana Florilor, unde ne-am oprit sa mancam ce ne-am pus la pachet si niste mure de pe traseu, ne-am pierdut putin, si pe la 16 am plecat spre Chei, unde am intrat pe la 16:30.

Ce sa spun de Cheile Galbenei – este un traseu superb, putin dificil (mai mult dificil daca nu vrei sa intri deloc prin apa) dar foarte interesant. Aparent, noi am facut traseul putin diferit fata de traseul normal, asa ca la urcare pe chei eram singuri.

Pe inceputul traseului, in partea de final a cheilor (noi o luaseram invers, dinspre final spre izbuc) sunt destul de multe zone de lanturi, unde trebuie sa mergi suspendat pe unele lanturi, deasupra apei, pentru a te proteja de apa. Nu pretind ca era marele hau dedesubt (erau oameni care mergeau prin apa) dar e totusi un traseu solicitant, dupa cum puteti deduce voi din poze.

La final in schimb am dat de o zona dificila, unde am avut mici probleme si nu am mai reusit sa evit alunecarea in apa (asa e cand nu prea te ai cu cataratul pe stanca…va trebui sa mai exersez in directia asta).

Dupa ce am trecut de partea de final, am inceput sa urcam. Si am ales sa urcam prima parte chiar prin pestera, pe langa rau, urmarindu-l pana in locul unde stiam ca iese dupa stanca. A fost o experienta foarte interesanta, eram 4 care bajbaiam prin intuneric doar cu o frontala, pe o panta mare si pe un calcar umed. Evident, si pe un frig de-ti intra pana la oase. Cand am iesit in schimb, o placere. Cald, un peisaj superb, stanci, apa, mirific de-a dreptul.

Si tot urcand, am ajuns la Izbucul Galbenei. Ca un izvor mare, o balta de apa care pare atat de linistita, dar care a generat, in fond si pana la urma urmei, acele chei pe care tocmai le urcasem cu atata efort. Evident, ca un caine, am vazut apa si-am inceput sa beau de-acolo, contrat sfaturilor unor prieteni – ceilalti s-au abtinut. “Ce pot sa patesc”, mi-am zis eu, “daca asta nu e apa curata, care e?”. Ei, se pare ca eu m-am inselat, si ceilalti au avut dreptate, ca dupa 36 de ore, inapoi la Cluj, m-a luat o toxiinfectie alimentara de toata frumusetea, ajungand sa stau pe antibiotice o intreaga saptamana (am ales sa evit referirile la momentele “placute” din primele zile). Dupa acest episod, m-am interesat mai mult, si am aflat de fapt care e circuitul apei prin Padis, si cum de fapt acel izbuc aduce apa din toata zona, apa care uneori e la suprafata (prin Ponor) si alteori chiar la suprafata in Glavoi. Da…parca nu ma mai mir atat de tare ca am facut acea toxiinfectie.

Revenind la traseu, dupa ce am trecut de izbuc, am pornit pe poteca in sus, in continuare, spre a ajunge inapoi la Glavoi, pe un traseu care s-a dovedit extenuant. Mult mai lung decat parea, am ramas si fara apa, si ne-am si mintit singuri cu harta, crezand ca suntem mult mai sus decat eram cu adevarat, asa ca de-abia mai puteam urca. Acest chin a durat pana cand am ajuns la Avenul Bortig, unde am stiut ca am ajuns in varf, si de-acolostiam ca va fi mai usor.

Evident, nici de-acolo nu a fost atat de usor, dar mai placut, am trecut pe la balcoanele de la Cetatile Ponorului, si intr-un final, pe la 7:30 seara, am ajuns la Glavoi, la o bere, o placinta si multa apa.

Seara, am baut un pahar de vin, am picat de somn, iar dimineata am pornit incet inapoi spre Cluj. Am decis sa ne intoarcem prin Poiana Horii si pe la Fantanele, o decizie foarte inteleapta, pentru ca si drumul e mai bun, si, mai important, am si dat de un zmeuris incredibil, cu cea mai buna si multa zmeura pe care am vazut-o vreodata.

Cateva concluzii:

1. Padisul e unul din cele mai incredibile locuri!!!!

2. Apa de izvor e buna, nu cea de izbuc!

Posted in: romana, Travel