Ceahlaul si frumusetile sale

Posted on November 4, 2011

0


Ar fi trebuit sa scriu acest articol acum cateva luni. De fapt, l-am scris acum o luna, dar cumva WordPressul nu mi-a salvat articolul si am pierdut bunatate de ora jumate de scris. Dar trecem peste asta, si va prezint Ceahlaul, si excursia noastra din luna iunie a anului 2011.

Voiam sa merg pe acest munte de cand am condus prin Cheile Bicazului anul trecut (am scris articolul acesta atunci – in engleza). Asa ca ne-am hotarat cu niste prieteni sa mergem pe weekend acolo. Eu am condus dinspre Bucuresti, urmand ca prietenii mei sa vina de la Cluj si sa ne intalnim la Durau – unde urma sa ne si cazam.

Drumul de la Bucuresti e lung, rapid, dar anost. Cel putin pana la Piatra Neamt, de unde drumul intra in munti, si dupa Barajul de la Bicaz incepe sa serpuiasca in jurul lacului omonim. Cand am mers eu, am prins un apus de soare incredibil, unul din cele mai frumoase pe care le-am vazut vreodata, si am putut sa-mi exersez talentele de fotograf cu varful Toaca (pe care urma sa mergem) ridicandu-se semet deasupra Lacului Bicaz.

Dupa acest apus superb, am ajuns la Durau, am baut o bere in singurul bar deschis din statiune (un mic ABC de fapt, ca in rest statiunea e moarta), si dupa ce a venit si echipa de la Cluj, ne-am culcat cu planurile pentru ziua urmatoare.

Ziua urcarii a fost o zi lunga. Traseul este destul de lung – ne-a luat vreo 10 ore – cu o diferenta de altitudine de 1200 metri. Dar, desi e un efort mare, a fost relativ usor. Urcarea merge in etape, sunt obiective frumoase pe traseu, si peisajele iti taie respiratia.

                                                                                               Prima iesire din padure, un peisaj incredibil

                                               Cusma Dorobantului – o formatiune foarte frumoasa la urcare

                         Iesirea din padure, o flora atipica pentru muntii Romaniei , cu tufisuri mici si dese

                                               Privelistea de pe platou – superba

Dupa ce am mers o vreme pe platou, am pornit “ascensiunea” finala spre varf, un traseu despre care stiam ca e accesibil, avand o serie lunga de scari pana in varf. Ei, scarile acelea erau putin vechi si subrede, asa ca am decis sa o luam pe langa.

                                               Scari rulante (la vale)

                                               Un indicator foarte frumos, ce bine-ar fi sa nu uitam..

                                               Priveliste din varf

                                               Pete de culoare

Dupa ce ne-am pozat sus si am stat la picnic, am coborat din varf si am continuat pe traseu, spre cabana Dochia. Un traseu foarte frumos – fiind pe platou, aveam o priveliste superba de 360 de grade, cu Toaca in spate ca un axis mundi pentru orientare. Formatiuni superbe, stanci, si multa culoare.

                                               Stiu, sufletul de artist nu-l pot ascunde

Am ajuns dupa la Cabana Dochia, unde, bineinteles, am baut o bere. O priveliste frumoasa, si o imagine foarte neobisnuita din interiorul cabanei, uitandu-te spre iesire ai fi avut impresia ca iesirea e direct in prapastie

                                               De data asta, o dira de culoare, nu doar un punct

Am inceput dupa aceasta coborarea. La intrarea in padure, ne-am luat la revedere de la Toaca si privelista de pe platou, urmand sa coboram pe alt traseu si sa vedem si cascada Duruitoarea.                                                Daaa…sunt un artist, stiu, am lamurit-o la omida…

                                               Farewell, goodbye, auf wiedersehen, haipa

                                               Cascada Duruitoarea, prima privire

La cascada, am hotarat sa fiu viteaz, si sa catar peretele de piatra, pentru a ajunge la terasa intermediara. Bineinteles, eu cu bocanci, incep sa urc, ma asigur ca am priza buna, fac pasi inceti, sigur, si cum ma simt eu provocat si totusi mandru de curajul meu, vad ca vine un tinar de-al locului, in slapi, merge pe lateral, trece pe langa mine, si sarind ca o caprioara, ajunge la terasa. Mai vin vreo 3 persoane, care vazusera poteca din lateral, trec sus, si eu stau suspendat pe perete, simtind cum trec instant de la mandrie la ridicol.. a fost chiar amuzant. Radeam ca imediat urmau sa vina oameni in carje si cu scaune cu rotile, pentru a ma umili de tot. Dar le-a aratat eu ca sunt curajos, bagandu-mi capul sub apa cascadei, si totul a meritat.

                                               Yup, viteazul de mine…

In concluzie, un traseu superb. Recomand cu multa caldura. Privelisti incredibile, stanci, cascade, apa, merita cu prisosinta. Si recomandarea mea…daca mergeti acolo, mergeti pe traseul care ocoleste Toaca prin stanga, urmand ca la coborire sa ajungeti la Duruitoarea. Altfel, cred ca ar fi mult mai dificil.

Posted in: romana, Travel