Piatra Craiului – o dezlantuire pe lanturi

Posted on September 7, 2014

1


De cand vorbeam de Piatra Craiului. Era scopul meu pe anul acesta sa ajung pe creasta masivului Piatra Craiului, iar in urma discutiei cu o colega/amica am stabilit ca in august sa facem o tura de weekend cu colegii din firma. Zis si planuit – mai mult ea decat mine. Dar am ramas ca la inceputul lui August sa mergem. Ne-am planificat, am dat anunt in firma, ne-am adunat sase oameni frumosi, si vineri seara dupa program dusi am fost.

Prima seara am dormit la o pensiune in Zarnesti, am ajuns tarziu si, in ciuda dorintei unora de a incepe dormitul in cort din prima seara, am decis totusi sa ne cazam undeva, sa mancam si sa ne bucuram de un dus cald inainte de urcarea pe munte si renuntarea la comoditatile vietii urbane.

Dimineata am plecat incet, fara graba, pe la 10 din Zarnesti. la 11 fix am inceput urcarea spre masivul care aparuse brusc in fata noastra. Psihic un moment plin de entuziasm, energie si o urma de groaza stiind ca avem de urcat o diferenta de nivel de vreo 1400 de metri…Prima parte a fost usoara ca traseu, dar grea pentru ca era sub cerul liber – adica direct sub soare si pe o caldura foarte mare. Cum aveam corturile si ruscacii in spate, efortul era considerabil. Ne-am intalnit si cu o mica turma de oi, ca sa ne dam seama ca suntem la munte.

WP_20140809_001

Dupa vreo 20 de minute am intrat in padure. Soarele si caldura prea mare ne-au abandonat, dar ne-a luat panta in primire. Tot mai abrupt urcam, si peisajul a fost destul de constant pana am ajuns la Refugiul Diana, primul refugiu de pe traseu si locul de unde am inceput sa vedem si mai bine masivul pe care urma sa-l escaladam. Aici mi-am dovedit prima data experienta si talentul de a citi hartile topografice, deducand ca urma sa ocolim stanca pe o curba de nivel si ca va fi frumos si usor. A fost frumos, dar usorul s-a pierdut cand mi-am dat seama ca am facut o mica eroare anticipant un traseu PE curba de nivel, si nu perpendicular pe ea, asa cum s-a dovedit sa fie

WP_20140809_015-PAici a devenit greu. Urcarea spre Podina Popii (asa se numeste traseul) a fost grea, pe grohotis in sus, extenuant si uneori descurajant cand vedeai ca nu se mai termina urcarea. Am facut un popas mai lung la ultimul izvor unde ne-am incarcat cu apa (era ultima sursa de apa pana coboram ziua urmatoare) si am pornit spre varf. Incet-incet am dat de jnepenis si am ajuns pe creasta, iar norii au inceput sa se joace cu noi, incercand sa ascunda privelistea din fata noastra. 

WP_20140809_039

WP_20140809_104-P

Creasta a fost superba. Traseul nu se facea mai usor, urcarile pe creasta alternand cu coborarile, urmand efectiv creasta. Am mai mers vreo ora pana am ajuns la varful Ascutit si la refugiul onomin, unde am hotarat sa ramanem peste noapte – era deja ora 5 si mai aveam minim 3 ore pana la urmatorul refugiu. Asa ca am pus un cort (mai mult loc nu era pentru corturi) urmand ca ceilalti sa dormin efectiv in refugiu, am scos mancarea, bautura (am avut o feteasca neagra, o alta feteasca neagra si un cupaj intre cele doua fetesti negre) niste bere si ceva alcool, si ne-am petrecut superb pe varf, iar norii s-au conformat si au plecat si ei dezvelind in toate directiile peisaje superbe. Ciudat, nici nu am fost prea frustrat ca am urcat rahatul de cort tot drumul degeaba. Chiar deloc frustrat!!!!

WP_20140809_143-P                                                                            norii ne tot ascundeau valea de dedesubt

WP_20140809_130-P

caprele negre ne urmareau de departe (initial), si de mai aproape pe masura ce noi beam vin. se minunausi ele..

WP_20140809_120-P

 iese si creaasta la ivealaWP_20140809_117-P WP_20140809_114-P                                                                          scene dramatice

WP_20140809_111-P

Refugiul, habitatul martial sau artex-ul spart, dupa perspectiva fiecaruia

WP_20140809_108-P

                                                                          Foarte bine merge Feteasca neagra pe varf

WP_20140809_138                      Dupa Feteasca, nu cu totii nimeresc Soarele…

 

Dimineata ne-am trezit pe un cer perfect senin, cu niste peisaje incredibile in toate directiile. Iulian mi-a cucerit inima cu primus si moka machine-ul – nu visam vreodata sa beau o cafea buna pe varf de munte. Aveam planuri mari. Mergem pana la varful “La Om” (cel mai inalt varf, nu puteam concepe sa urcam un masiv fara sa ajungem chiar in varf) si de-acolo urmeaza sa facem creasta sudica. Si am pornit. Traseu solicitant, urcari si coborari destul de agresive pe stanci, dar superb mereu. Si caprele negre tot apareau in jurul nostru sa ne inspecteze, curioase probabil de faptul ca unul din membri grupului nostru le dovedea ca oamenii pot urca pe stancile alea nu doar ca folosind doar doua picioare, dar ca nici macar de bocanci nu e nevoie, sandalele merg chiar bine!

WP_20140810_008-P

WP_20140810_010

WP_20140810_10_41_58_Panorama-P

 

WP_20140810_019

WP_20140810_025

WP_20140810_026 Evident, pe masura ce ne-am apropiat de varf, norii au reinceput sa apara. Cat sa ne racoreasca, sa inceapa sa ascunda creasta si sa ne dea mici emotii de vreme. Si totusi, au fost cuminti, cand am ajuns sus ne-au dat cateva momente de respiro in care sa putem avea privelistea crestei.

WP_20140810_010

WP_20140810_012 WP_20140810_069-P WP_20140810_059-P

WP_20140810_076

WP_20140810_054

Dupa varf, am pornit mai departe pana am ajuns la urmatorul refugiu, loc unde in timpul pauzei de masa (am mers totusi 3 ore pe creasta pana atunci) trebuia sa decidem ce facem mai departe. Deja era ora pranzului, si aveam doua optiuni: sa continuam confirm planului de dimineata pe traseul care urma sa dureze aproximativ 8 ore – solutie care ne-ar fi tinut pe munte pana aproximativ la caderea noptii – sau sa coborim rapid pe traseul de lanturi (o alta solutie mai putin decat optima avand in vedere ca e un traseu chiar greu iar noi nici nu eram neaparat echipati corespunzator). Lenesii – inclusiv eu – am preferat traseul cu lanturi, inclusiv in scopul parcurgerii unui traseu plin de adrenalina. Am hotarit ca mergem pe traseul cu lanturi, si dusi am fost. A trebuit sa renunt si eu la lemnul de sprijin care ma insotise pana atunci, dar era un sacrificiu pe care l-am facut fara nici o ezitare in momentul in care am vazut cum incepe traseul – cu o coborare foarte abrupta pe lanturi de vreo 8-10 metri.

Coborarea a inceput incet, dar sigur. Traseu greu, dar cu grija ne-am descurcat. Problemele au aparut cand a inceput sa ploua. Stancile au devenit ude, iar lanturile metalice si-au pierdut si ele aderenta, asa ca dificultatea a tot crescut. Am coborit cu si mai mare grija, fara sa ne grabim, si mereu avand grija unii de altii. Zone frumoase, dar foarte agresive si peisajul dur. Aici n-am mai vazut capre negre, dar am intalnit formatiuni superbe de roci.

WP_20140810_082 WP_20140810_085-P WP_20140810_086-P

A durat multe ore – cam 4 ore de coborire pe zona de lanturi, mult mai mult decat tablitele spun – dar am coborit cu totii cu bine, ceea ce era cel mai important. Singurul incident m-a avut pe mine in plan chiar la ultimii doi metri de lanturi de la ultima sectiune de lanturi, unde evident, am ramas suspendat pe lant doar in brate si am alunecat cam un metru, smucindu-ma bine si generandu-mi o durere destul de nasoala la mana stanga in respectiva seara, dupa ce adrenalina s-a dus.

 Dupa ce am terminat cu lanturile, trecand prin Marele Grohotis, am ajuns in padure si ne-am bucurat vreo doua ore de o plimbare si de talpile care deja ne ardeau dupa atata drumetie. Dar am gasit o sursa de racire care ne-a repus pe picioare..

WP_20140810_087                                                                           iarba verde…ce privesliste dupa 4 ore de stanci…

WP_20140810_100                                                                          racorire naturala a picioarelor

La 7:30 seara am ajuns inapoi la masina, extenuati dar entuziasmati. A fost o tura superba, grea, provocatoare, tot ce ne-am dorit cu totii. O resetare mentala si o drogare naturala, cu efectul secundar asteptat al intregului grup: “cand mergem din nou pe munte? Mai vrem!”

 

Tagged:
Posted in: romana, Travel